Să vorbești sau să scrii despre dependență fără să-i fi simțit forța distrugătoare este, după înțelegerea mea, un demers foarte dificil. Dar pentru că în această situație nu mă aflu, vă pot oferi o perspectivă, pe cât de emoțională, pe atât de documentat abordată, astfel încât să reiasă o mărturie de bună-credință a ceea ce înseamnă dependența, cu accent pe boala alcoolismului, având ca referință suferința în dependență.
 
De la bun început trebuie să fac o precizare. Nu mă număr printre cei care pun consumul cronic de alcool, droguri sau a altor substanțe psihoactive pe seama unor factori ca: anturajul, plictiseala, curiozitatea sau teribilismul. Deși toate acestea pot constitui argumente în declanșarea sau favorizarea debutului, nu consider că ei sunt responsabili și de continuarea comportamentului de consum, care, în cele din urmă, va duce la instalarea dependenței. La baza acestei poziții stă o experiență personală, de peste trei decenii, cu ceea ce înseamnă boala alcoolismului, dublată de o experiență, de mai bine de patru ani, de lucru nemijlocit cu persoane care suferă de diverse forme de dependență (alcool, droguri, jocuri de noroc, pornografie, medicamente etc.). Această experiență, luată împreună cu ani de studiu, de documentare și sute, poate chiar mii de ore de împărtășiri ale unor dependenți din felurite zone culturale, diverse categorii socio-profesionale sau pregătire intelectuală; toate acestea mă fac să remarc o singură constantă, în toate am putut urmări un singur fir roșu conducător. Mă refer, aici, la suferință.
 

Predeterminare sau predispoziție

Indiferent că este evidentă, manifestată sub diferite forme, sau ascunsă în inconștient – suferința se află la baza oricărei dependențe. În acest sens, consumul nu vine pentru persoana dependentă ca o relaxare sau o sursă a plăcerii, ci ca un puternic anestezic emoțional pe care individul suferind și-l prescrie și administrează pentru a putea suporta realitatea.
 
Mă confrunt frecvent cu următoarea exprimare, venită din partea persoanelor dependente care vin în terapie: ”Să știți că eu am avut o copilărie fericită și am o viață frumoasă! Nu prea am suferit! Îmi iubesc familia și am un job care-mi place!” Aproape invariabil, reacția mea la acest mecanism, des regăsit la cei aflați, cu precădere, la începutul procesului de recuperare, este: ”Cum anume vă explicați, atunci, consumul abuziv care v-a adus aici, atât pe dumneavoastră, cât și familia pe care o iubiți?”
 
Este foarte greu pentru o persoană cu dependență să accepte că ceea ce a dus la instalarea bolii lui are la bază un act de lașitate, chiar dacă acesta nu a fost altceva decât singurul răspuns pe care l-a avut la îndemână, neavând nimic de-a face cu o atitudine lașă, nedemnă sau de condamnat.
 
Sentimentul de frică, dat de confruntarea cu propria suferință l-a făcut pe individ să-și administreaze ”medicamentul” favorit pentru a-și ameliora/ alina suferința. În timp, acest răspuns a devenit unul condiționat, învățat, declanșându-se automat, instinctiv, la fiecare întâlnire cu durerea. Conștientizarea acestui proces trebuie să fie un prim pas spre a scăpa de sentimentele debilitante de vinovăție și rușine.
 
Tot acum, aș vrea să mai lovesc într-un mit, legat de cauzele apariției unei dependențe. Mă refer aici la argumentul unei predeterminări genetice a comportamentului adictiv. Deseori urmăresc originea și evoluția dependenței într-un sistem familial. Fie că e vorba de ceea ce reiese în urma realizării unei genograme, sau o simplă evaluare a genealogiei sunt interesat de recurența bolii în familie, dar strict din punctul de vedere al modelului comportamental și nu ca predeterminare genetică. Susțin ipoteza potrivit căreia nu există o genă responsabilă de alcoolism sau altă dependență.
 
De altfel, grupul de cercetători, de la Universitatea din Texas, care făcuseră, în 1990, anunțul identificării genei alcoolismului, nu realizaseră, de fapt, decât o localizare a variațiunii unor receptori de dopamină, care apare mai des în rândul alcoolicilor, decât a non-alcoolicilor. Chiar și această realizare nu a fost confirmată de studii ulterioare, care să stabilească o legătură clară între alcoolism și o astfel de genă. Prin urmare, dacă putem vorbi despre o prezență a bolii și în cazul altor membri din familia persoanei dependente, acest lucru nu arată decât existența unei predispoziții emoționale, dată de un anumit pattern de comportament. Nici măcar această predispoziție nu poate reprezenta o condiție unică în instalarea unei dependențe, fiind necesari, alături de aceasta, alți doi factori obligatorii: substanța (sau comportamentul compulsiv) cu potențial adictiv și stresul, generat de o durere emoțională.
 

De ce doliu…?

Ne întoarcem, acum, la suferință… pentru că în negarea ei stau diversele forme de comportament maladaptativ, printre care și comportamentul dependent și codependent.
 
În dependență ne confruntăm cu o rupere brutală a individului de propriile emoții. Această separare a început, însă, cu mult înainte ca debutul unui consum să se petreacă. După cum afirmam, cu altă ocazie, o persoană a învățat lecția respingerii, a insuficienței și a însingurării de la o vârstă la care acceptarea, atenția, iubirea sau atașamentul sunt cerințe obligatorii ale supraviețuirii. Așa cum nu putem trăi fără mâncare și apă, tot așa nu putem supraviețui fără ”hrană” afectivă, pe care mai întâi avem nevoie să o primim de la părinți, iar mai apoi de la relațiile cu cei din jur. Acolo unde ea nu există apare durerea, disconfortul, inadecvarea, frica, sentimente care îl mobilizează pe individ să găsească surse alternative. Orice sursă de ”hrană” afectivă, de oriunde poate fi ea găsită, în apropiere, va deveni o variantă cu care copilul sau persoana ”înfometată” va trebui să se mulțumească. Nu e loc sau timp pentru pretenții. Poate la început, sau pentru unele persoane această sursă va fi asigurată de relația cu alți indivizi, din afara sistemului actual, sau anumite activități din care se obține necesarul de atenție și validare. Pentru mulți, însă, după numeroase eșecuri și dezamăgiri se ajunge la stabilirea unei relații ”îndestulătoare” tocmai cu alcoolul sau drogul. Suferința, din acest moment, nu are decât să se intensifice, deși va lua diferite forme, de la furie la teamă și de la depresie la grandomanie; iar consumul de alcool, drog etc. va fi din ce în ce mai mult folosit ca ”medicament” și comportament de auto-alinare, în acest proces continuu și progresiv de degradare umană.
 
Înțelegând, astfel, ceea ce guvernează trăirile dintr-un asemenea prizonierat vedem că dependența nu este doar o problemă a deconectării de ceilalți, dar mai ales ea începe ca o problemă a deconectării de propriul sine, de propria lume emoțională. Ne naștem cu un complex de stări emoționale și cu o nevoie esențială de a exprima aceste stări. Atunci când expresia lor nu-și găsește oglindirea (iar oglindirea nu e posibilă decât intr-un altul) toate aceste stări rămân neexprimate și, prin urmare, ele sunt reprimate. Aici începe să-și facă simțită prezența durerea, ascunsă și ea, sufocată și acoperită de teamă și rușine. Dar pentru că nu există persoană căreia să-i placă să sufere, apar rapid și strategiile de coping cognitiv și emoțional. Toate acestea folosite în exces duc la comportamente autodistructive, așa cum este și consumul de alcool, droguri, jocuri de noroc și altele.
 
De aceea, unul dintre obiectivele mele în lucrul cu dependenții este să-i încurajez să afle calea cea mai potrivită spre a-și exprima durerea. E ca un doliu prin care persoana are nevoie să treacă. Acest lucru este adesea îngreunat de mecanisme viguroase prin care persoana se protejează tocmai de confruntarea cu această durere: ”Sunt bine!”; ”Beau pentru că îmi place”, spun mulți; ”Dacă vreau, mă pot opri oricând! Nu am vrut asta până acum”, îi aud pe alții; ”Cu o viață ca a mea… oricine ar bea”, afirmă plini de convingere unii; ”Eu nu am nicio problemă, dacă familia are o problemă cu mine să vină ea să se trateze”, declară o bună parte dintre ei.
 
Cred, cu tărie, că orice proces de vindecare trebuie să înceapă cu asigurarea cadrului potrivit pentru ca durerea să poată fi exprimată. Persoana rănită trebuie scoasă din tot ce înseamnă sentimente secundare (folosite ca mecanisme), sau sentimente de identificare și adusă în faza de a recunoaște și exprima acele sentimente primare, apărute ca reacție la o situație imediată.
 
Tristețea, frica, furia, disperarea sunt trăiri bine cunoscute pentru un dependent. Identificarea lor, așa cum au fost ele resimțite în timpul consumului poate fi un demers care aduce persoana dependentă aproape de rănile sale. Însă, doar aflarea adevăratei surse a acestor sentimente primare și acceptarea situației care le-a generat, ca făcând parte dintr-un tablou mult mai larg decât propria neputință, o poate face să ajungă la vindecarea acestor răni.
 
De multe ori, alcoolicul, sau dependentul de droguri se leagă, într-o manieră implacabilă, de substanța dependenței sale. Este ca o relație bazată pe ură și furie extremă pe care o mai putem întâlni, poate, doar la o victimă față de agresorul ei. Ceea ce nu înțelege dependentul este că tocmai această ură leagă victima de agresor. O victimă devine liberă atunci când se retrage, când exprimă și acceptă durerea resimțită și se împacă cu sine ( cu lumea sa emoțională), cu cei din jur și, mai ales, cu agresorul său. Atunci și numai atunci putem vorbi de recuperare.
 
VA URMA…
 
AUTOR – Ovidiu CAPĂTĂ

 

Lasă un răspuns