Aspecte biologice ale comportamentului adictiv

Dependenţa este un subiect multilateral care a fost studiat din numeroase perspective și discutat într-o varietate de maniere. Cea mai mare parte a discuţiei s-a centrat pe ingestia compulsivă de substanţe chimice, fie legale și acceptate social, cum sunt cofeina, alcoolul și unele medicamente pe bază de reţetă, fie ilegale și considerate inacceptabile de societate, precum heroina sau metamfetaminele. În ultimii ani, definiţia dependenţei a mers mai departe și, pe lângă abuzul de substanţe chimice, a inclus și alte tipuri de comportamente sau activităţi compulsive, precum jocurile de noroc sau consumul de imagini pornografice.

Este foarte probabil ca descrierea multora dintre aceste compulsiuni comportamentale să semene cu cele asociate dependenţelor de substanţe. Printre comportamentele care au fost asimilate în literatura psihologică drept adicţii se numără: jocurile de noroc, utilizarea internetului, pornografia, deși informaţiile sunt mixte, cel puţin în privinţa unora dintre acestea.

Acest articol va oferi o imagine de ansamblu asupra proceselor biologice care însoţesc dependenţele chimice și va trece în revistă dovezile potrivit cărora aceleași procese însoţesc și dependenţele comportamentale. Voi sugera apoi motive pentru care aceste comportamente sunt atât de greu de schimbat și voi discuta rolul alegerii în modurile de manifestare a acestor adicţii. În cele din urmă, voi arăta cum procesele neurologice și credinţa s-ar putea intersecta în tabloul mai larg al fenomenului dependenţei. Însă, mai întâi, o definiţie a dependenţei.

Ce este dependenţa?

În mod tradiţional, adicţia a fost asociată cu ingerarea unei substanţe chimice. De exemplu, Hyman definea adicţia drept „consumul compulsiv de droguri, în ciuda consecinţelor negative”, care îi determină pe indivizi ca, treptat, să își concentreze atenţia doar pe obţinerea și ingerarea acelui drog și/sau pe recuperarea după utilizarea lui, în ciuda nevoilor familiale, a problemelor de sănătate și chiar a potenţialelor și realelor riscuri pentru libertatea personală. Însă Marks face loc unei definiţii mult mai ample, care permite includerea adicţiilor comportamentale – orice acţiune repetitivă cu o frecvenţă și o intensitate care duc la un comportament limitat. Recunosc faptul că definirea dependenţei poate fi un demers controversat, însă privesc dependenţa de o substanţă sau de o activitate tot ca pe o caracteristică centrală.

Clasificarea Internaţională a Bolilor (ICD-10), susţinută de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), manifestă predilecţie pentru utilizarea mai degrabă a termenului „dependenţă” (dependence, engl.) decât a celui de „adicţie” (addiction, engl.) și definește un sindrom de dependenţă drept „un ansamblu de fenomene fiziologice, comportamentale și cognitive în care utilizarea unei substanţe sau a unei clase de substanţe este prioritizată de un individ în detrimentul altor comportamente pe care le aprecia în trecut.” Definiţia enumeră apoi criteriile de diagnostic: (a) o dorinţă puternică sau o compulsie, (b) sevrajul fiziologic atunci când utilizarea încetează; (c) indicii cu privire la fenomenul de toleranţă, (d) neglijarea progresivă a plăcerilor sau intereselor alternative și (e) utilizarea persistentă în ciuda conștientizării daunelor produse. Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale (DSM-5) al Asociaţiei Americane de Psihiatrie include categoria „tulburări adictive și tulburări asociate consumului de substanţe”, cu criterii similare ICD-10, fără a folosi deloc termenul „dependenţă”. Cu toate acestea, în această ultimă ediţie a manualului, jocurile de noroc sunt recunoscute pentru prima dată ca fiind adictive, în timp ce jocurile pe internet, deși nu sunt pe lista comportamentelor care dau dependenţă, sunt marcate că se califică pentru studii ulterioare.

Prin urmare, putem spune că asistăm la apariţia unui consens în privinţa includerii în definiţia de lucru a dependenţei nu doar a abuzului de substanţe, ci și a unor comportamente.

Trebuie spus că nu orice comportament compulsiv este totodată o dependenţă. Așa cum indica Marks, multe dintre comportamentele zilnice și necesare supravieţuirii, precum mâncatul, băutul, și chiar sexul sunt comportamente faţă de care dorinţa noastră de implicare crește în timp, urmând să se reducă odată ce actul este finalizat, ca apoi să revină după câteva ore sau zile. Totuși nu numim aceste comportamente „dependenţe”, cu excepţia cazului în care ele devin disfuncţionale și trec dincolo de nevoia funcţională de a susţine viaţa sau bunăstarea. Nu includem în definiţia dependenţei nici alte comportamente disfuncţionale care nu urmăresc o ţintă anume, cum ar fi sindromul Tourette sau alte tulburări compulsive.

În consecinţă, prin definiţie, dependenţele includ doar acele comportamente care se află încă sub controlul voluntar, chiar dacă diminuat.

Procesele neurologice în adicţie

Mai întâi, niște elemente de bază. Din câte cunoaștem până acum, toate comportamentele implică transmiterea de informaţie prin intermediul celulelor nervoase, de la o celulă nervoasă la alta. Celulele nervoase se găsesc adesea în ciorchini, numiţi nuclei, și formează căi sau nervi alcătuiţi din ciorchini de axoni. Informaţia se transmite în două moduri. (1) Transmiterea prin intermediul căilor neuronale are loc cu ajutorul impulsurilor electrice de-a lungul axonilor și (2) transmiterea de la o celulă la alta implică substanţe chimice numite neurotransmiţători, care duc aceste mesaje prin activarea structurilor proteice din celule nervoase numite receptori. Neurotransmiţătorii obișnuiţi sunt dopamina, serotonina, acidul gama-aminobutiric (GABA), peptidele opioide și glutamatul.

Ori de câte ori facem ceva care ne face să ne simţim bine sau ne satisface vreo dorinţă, fie că vorbim despre savurarea unei bucăţi de tort sau de primirea unei sume de bani, plăcerea care rezultă provine din activarea sistemelor cerebrale responsabile de recompensă.

Aceste sisteme implică zone din cortex (regiunea orbito-frontală și cortexul insular), precum și zone subcorticale precum nucleul accumbens și amigdala, care împreună alcătuiesc circuitul (vezi fig. 1) mezocorticolimbic (sau circuitul plăcerii). Aceste structuri includ circuite pentru o varietate de neurotransmiţători, cum ar fi peptidele opioide endogene sau dopamina.

Așa se întâmplă atunci când comportamentul este normal și funcţional, dar și când comportamentul este disfuncţional.

FIGURA 1

O revizuire a cercetărilor știinţifice privind plăcerea, efectuată de Berridge și Kringelbach, sugerează că recompensa implică cel puţin trei aspecte corelate: (1) senzaţia de plăcere, (2) motivaţia (sau dorinţa) de a obţine ceea ce este plăcut, (3) învăţarea, sau schimbarea comportamentală, care rezultă din obţinerea unei recompense. Oamenii trăiesc diferit simţămintele subiective de plăcere, în funcţie de obiect. Prin urmare, senzaţiile plăcute asociate unui orgasm, unui drog opioid sau unei piese muzicale frumoase pot părea diferite. Cu toate acestea, potrivit lui Berridge și Kringelbach, toate par un rezultat al activităţii în circuitul mezocorticolimbic.Potrivit lui Kalivas și Volkow, dependenţa de droguri pare să progreseze în trei stadii. În primul, efectele de recompensă generate de drog sunt însoţite de secretarea dopaminei în nucleul accumbens, ceea ce pare să fie legat mai mult de „dorinţă” sau de aspectul ce ţine de motivaţie al sistemului de recompensă decât de aspectul care ţine de „plăcere”. Această secretare de dopamină este, de asemenea, asociată cu schimbări pe termen scurt în exprimarea genetică în neuron. Schimbările genetice sunt temporare pentru că proteina produsă este instabilă și persistă doar câteva ore.

Prin urmare, sentimentul plăcut produs de drog ţine puţin, iar adicţia încă nu a început.

Continuarea consumului îl duce pe individ în stadiul al doilea, acela de tranziţie spre adicţie. În acest stadiu, repetarea activării receptorului de dopamină influenţează acumularea unei proteine mai stabile (numite ΔFosB). Se pare că prezenţa crescândă a proteinei ΔFosB ar avea legătură cu schimbări mai de durată în structura celulelor din nucleul accumbens, în hipocamp și în alte structuri ale sistemului de recompensă. Printre aceste schimbări se numără și o extindere a ramificaţiilor dendritice și proliferarea spinilor dendritici, ceea ce potenţează efectul recompensator al drogului (vezi fig. 2).

Stadiul final al adicţiei de droguri presupune o vulnerabilitate crescută la recădere. Aceasta este provocată de schimbări avansate ale structurii celulare a sistemului nervos. Paradoxal, aceste schimbări devin și mai mari cu cât perioadele de sevraj durează mai mult. Aceste schimbări la nivel celular „convertesc vulnerabilitatea la recădere dintr-una temporară și reversibilă într-o caracteristică permanentă a adicţiei”.

În consecinţă, persoana dependentă întâmpină dificultăţi din ce în ce mai mari, cu fiecare tentativă de a renunţa. Olsen descrie acest mecanism drept o deturnare a sistemului de recompensă, ducând la efectele disfuncţionale asociate drogurilor.

Informaţiile știinţifice sugerează la ora actuală că, în anumite circumstanţe, acest proces se aplică de asemenea unei varietăţi de comportamente care implică existenţa unei recompense. În urmă cu 25 de ani, Marks argumenta, bazându-se pe definiţia ICD a sindromului de dependenţă, că „impulsul celor cu dependenţe comportamentale de a da curs obiceiului lor și disconfortul pe care îl resimt dacă sunt împiedicaţi să realizeze ceea ce își propun sunt comparabile cu pofta, respectiv simptomele de sevraj resimţite de dependenţii de diverse substanţe”. Cercetătorul a notat mai departe că unele simptome de sevraj sunt aceleași în ambele categorii de dependenţă, în timp ce altele sunt strict aplicabile dependenţei de substanţe. Tot el spune că unele mecanisme cerebrale sunt comune în instaurarea și menţinerea tuturor adicţiilor, indiferent că sunt comportamentale sau legate de vreo substanţă. Susţin de asemenea că știinţa furnizează tot mai multe dovezi potrivit cărora atât dependenţele comportamentale, cât și cele de anumite substanţe au caracteristici comune în ce privește procesele cognitive și sistemele de neurotransmiţători.

Dacă dependenţa este provocată de efectul extraordinar al dopaminei asupra sistemului de recompensă la ingerarea drogurilor, oare comportamentele obișnuite produc și ele aceleași efecte? În mod evident, nu toate comportamentele care produc plăcere au efect adictiv – doar acelea care produc satisfacţii artificial de mari pot depăși plăcerea/recompensa resimţită în urma unei activităţi plăcute de zi cu zi. Doar activităţi precum jocurile de noroc, jocurile video și pornografia produc secreţii atât de mari de dopamină încât să rezulte în adicţie. Mai mult, se pare că unele persoane sunt programate genetic în direcţia unui răspuns adictiv. Această ipoteză este sprijinită de descoperirea că dependenţele comportamentale și cele de substanţe se întâlnesc adesea la aceeași persoană și la persoane înrudite genetic.

Dependenţa și alegerea personală

Atunci când descriem adicţia în termeni chimici și mecanici și, drept urmare, observăm rezistenţa la schimbare asociată dependenţelor, ne putem întreba firesc dacă persoana dependentă mai are vreun cuvânt de spus în această problemă. Sau, nu cumva, alegerea personală poate modifica în vreun fel aceste procese neurologice? Există două aspecte legate de chestiunea alegerii în domeniul dependenţelor: (1) alegerea privind decizia de angajare în anumite comportamente care, în cele din urmă, devin dependenţe și (2) alegerea privind continuarea acelui comportament după ce adicţia s-a instalat.

În ce privește alegerea iniţială de angajare în comportamente cu potenţial adictiv, se poate afirma că libertatea individuală este integră înainte de adicţie; prin urmare, cel în cauză poartă întreaga responsabilitate pentru decizia de a acţiona sau a nu acţiona. Totuși, chiar și la acest stadiu, factorii genetici par capabili să intervină, influenţând alegerea voluntară. Un studiu american efectuat pe gemeni separaţi a arătat că există o corelaţie strânsă a credinţelor religioase ale gemenilor identici și o corelaţie mult mai redusă sau chiar inexistentă a credinţelor gemenilor neidentici.

În mod similar, un studiu olandez a descoperit că și comportamentele de căutare a senzaţiilor tari sunt de asemenea legate de factori ereditari. Așa cum argumenta Gene Heyman, „credinţele religioase sunt voluntare; genele afectează credinţele religioase; [în consecinţă] genele afectează comportamentul voluntar.”

FIGURA 2

Cu toate acestea, influenţa genetică nu înseamnă absenţa alegerii. O examinare mai atentă a studiului american arată că și printre gemenii identici, procentul de varianţă explicată este mai mic de 50%, ceea ce înseamnă că alţi factori, diferiţi de gene, care pot include alegerea, explică mai mult de jumătate din varianţă. În concluzie, deși genele pot predispune la un anumit comportament, există încă mult loc pentru ca alegerea individuală să determine adoptarea unui comportament.

Rolul alegerii după ce s-a instalat o dependenţă este și mai interesant, mai ales că dependenţa este adesea definită în termenii compulsiei de angajare în anumite comportamente.

Cum spuneam anterior, dependenţa presupune schimbări cerebrale care tind să diminueze capacitatea de control asupra impulsurilor și să crească dorinţa (sau pofta) după recompensa aferentă unui anumit tip de comportament. Această poftă crescută poate fi însoţită de efecte de sevraj care întăresc în mod negativ comportamentul. Cu toate acestea, Heyman insistă că „dependenţa este o tulburare a alegerii”. El argumentează că informaţiile știinţifice susţin ipoteza potrivit căreia cele mai multe persoane care întrunesc criteriile pentru adicţie sunt capabile să renunţe până la vârsta de 30 de ani; cele mai multe renunţă fără ajutor profesionist; iar motivele pentru renunţare includ îngrijorările legate de legalitatea dependenţei, complicaţiile financiare și dorinţa de a menţine sau a recăpăta respectul celorlalţi, mai ales al membrilor familiei. Cercetătorul concluzionează că „toate elementele corelative ale renunţării sunt elemente care ţin de alegere, nu de compulsie”.

Argumentul lui Heyman, deși este convingător, are defectul de a fi binar în mod nenecesar. Dependenţa nu presupune numai compulsia totală sau numai alegerea neabătută. Mai degrabă, din cauza schimbărilor de la nivelul sistemelor de recompensă descrise anterior, dependenţa presupune o disfuncţionalitate la mecanismele alegerii, cu factori, precum sevrajul, care fac alegerea mai dificilă, crescând probabilitatea comportamentului autodistructiv, deși acesta nu este un rezultat inevitabil. Cu toate acestea, așa cum creierul este modificat de comportamentul adictiv, la fel se poate schimba și prin exercitarea comportamentului voluntar. Prin urmare, plasticitatea creierului furnizează de asemenea o șansă pentru reabilitare.

Rolul credinţei

Heyman consemnează că dependenţii spun adesea că s-au lăsat de droguri pentru că „voiau să fie un părinte mai bun, să își facă propriii părinţi mândri sau să nu-și mai facă de râs familia”.

În fiecare dintre aceste cazuri, cel dependent făcea o alegere. Fiindcă aceste motivaţii sunt susceptibile la potenţare prin intermediul credinţei religioase, ar putea fi posibil ca religia și credinţa religioasă să constituie o cale valoroasă de a pune capăt dependenţei. În consecinţă, Hansen a consemnat că tratamentele bazate pe credinţă s-au dovedit utile în tratarea dependenţelor în Puerto Rico. Cercetătorii au demonstrat eficacitatea rugăciunii și a meditaţiei în autoreglare și autocontrol. O serie de studii au demonstrat efectele meditaţiei asupra plasticităţii cerebrale. Cu toate acestea, McCullough și Willoughby au observat că termenii „rugăciune” și „meditaţie” descriu o serie de activităţi variate și că nu toate acestea au același efect asupra sănătăţii.

S-ar putea reproșa de asemenea că niciuna dintre aceste activităţi nu este în mod specific creștină și că unele ar putea fi asociate cu ușurinţă altor tradiţii religioase. Un anume grad de precauţie este de dorit în interpretarea cercetărilor existente.

Cu toate acestea, există dovezi pentru a susţine speranţa că, deși adicţia implică schimbări profunde ale structurii și funcţiilor cerebrale, creierul uman este creat cu capacitatea de a se schimba, iar acea schimbare poate veni prin exerciţiul alegerii, ajutată de practici religioase precum rugăciunea, meditaţia și dependenţa de puterea divină.

Creștinii au promisiunea explicită că „o cale de scăpare” din fiecare ispită se află la dispoziţia lor dacă avem încredere în Dumnezeul Care „este credincios”.

Puţine ispite sunt mai puternice decât cele care ţin de adicţiile comportamentale. Această promisiune, ca și altele din Scriptură, oferă asigurarea că ne putem baza pe Dumnezeu și putem avea încredere în credincioșia Sa, ceea ce poate fi o resursă foarte puternică pentru combaterea celor mai înrobitoare dependenţe.

SURSA – www.semneletimpului.ro