FAȚA NEȘTIUTĂ A RĂULUI… ÎN ALCOOLISM (de la frică la violență și de la abuzat la abuzator)

Se bea mult în această parte de lume. Bem mult și fără discernământ. Bem cu orice ocazie, oriunde și aproape în orice moment al zilei. Bem abuziv și periculos și nu avem niciun fel de educație, prevenție și tratament pentru această problematică, văzută în continuare ca slăbiciune, viciu, rătăcire, lipsă a voinței și nicidecum ca ceea ce este ea, o boală în toată puterea cuvântului. Este fie rea-credință, fie ignoranță, fie ambele în această pasivitate pe care o avem în fața unei boli cronice, progresive și fatale, așa cum este alcoolismul.

 

Se estimează că peste 10% dintre români au o problemă serioasă în ceea ce privește consumul de alcool. Iar pe lângă fiecare dintre acești, să spunem, două milioane de români (bărbați și femei, tineri și vârstnici), care consumă în mod abuziv alcool, mai sunt in jur de alte șapte persoane care suferă, direct sau indirect, de pe urma acestui comportament. În plus, alcoolul pare să fie cel mai iscusit agresor și călău, fiind responsabil pentru: peste jumătate dintre accidentele cauzatoare de moarte; peste un sfert dintre crimele comise; se asociază cu până la 60% din cazurile de viol și stă la baza a peste 70% din cazurile de violență domestică din familie și, implicit, abuzuri asupra copiilor. Pe acest din urmă aspect voi pune accent în rândurile care urmează. Pe ici-colo, în mod izolat, mai este mediatizată câte o campanie timidă împotriva violenței domestice, dând atenție, încă odată, simptomului în detrimentul cauzei care duce la manifestarea bolii.

Voi oferi, din nou, o mărturie în totalitate sinceră, pe alocuri emoțională și aproape brutală, dar în mod profund revelatoare și explicită a ceea ce reprezintă rădăcina unui rău cunoscut de aproape. În această poziție mă pune experiența mea ca martor și victimă a abuzului și violenței în familie, în calitate de copil adult de alcoolic și buna cunoaștere a bolii alcoolismului derivată experiențial dintr-o confruntare personală cu această boală, dar și munca mea, aproape zilnică, într-un centru rezidențial de tratare a dependenței.

 

Mă număr printre aceia care caută răspunsurile privitoare la cauza apariției unei suferințe mintale în abuzul, neglijarea și exploatarea din copilărie. Afară de situația în care anumite boli psihice pot fi explicate etiologic prin dereglări la nivel structural și al predeterminării genetice (puține cazuri, dacă mă întrebați pe mine), cred și constat că sursa acestui rău pornește din primii ani de viață, cu reverberații în toate aspectele funcționării unui individ (somatic, psihologic, social, spiritual) și pe tot parcursul dezvoltării sale.

 

Vreau să vorbesc, în continuare, despre o ”închisoare a îngerilor”, nu filmul, ci temnița în care mulți dintre noi ne ținem ”copilul interior”, între ziduri strâmte și groase care nu lasă plânsul, durerea, frica și răceala să ajungă la lume. Vorbesc despre un spațiu îngust în care nu a mai pătruns, de mult, lumina și căldura. E un demers pe care am avut unele rețineri să-l fac pentru că el vine în continuarea unui proces personal de vindecare, aflat încă în desfășurare. Am decis să fac, totuși, această împărtășire pentru că aici și acum, după ani de experiențe, mă simt pregătit să lovesc, fără să mă doară în vreun fel, în aceste ziduri care sunt ale mele și care ar putea fi și ale voastre, astfel încât, mai întâi prin mici crăpături, să lăsăm să pătrundă lumina.

 

Am să vorbesc despre un copil care foarte mult timp nu a putut iubi cu adevărat, iar mai târziu a devenit un tânăr adult care de multe ori se purta ca și cum ar iubi, când, de fapt, manifesta un comportament ipocrit, ce ducea, în cele din urmă, la și mai multă confuzie și furie, izvorâte din această neputință. Atât copilul, cât și adultul trăiesc împreună și astăzi și își dispută pe rând, sau în același timp dreptul de a se manifesta. De această dată îi voi da glas copilului și împreună cu mine vă îndemn și pe voi să o faceți, nu spre dezavantajul adultului, ci spre șansa lui la viață.

 

Nu voi cădea în capcana de a spune că am avut o copilărie fericită sau nefericită. Știu prea bine că felul în care ne privim copilăria este, de cele mai multe ori, o iluzie fabricată de mintea noastră, în funcție de condiționările și limitele între care ea se mișcă. A fost o copilărie așa cum a fost și din ea a rezultat acum cel care vă scrie aceste rânduri și a cărui valoare este importantă doar prin prisma a ceea ce simte.

 

Sunt un copil adult de alcoolic, iar pălăria pe care mi-o așez acum este aceasta pentru că alcoolismul este lentila prin care fac această mărturisire. Alcoolismul tatălui meu se manifesta într-un mod brutal, agresiv, cu violență, abuz fizic și emoțional, cu răni atât fizice, cât și sufletești. Țin minte că atunci când intra în casă mă durea undeva în zona stomacului. Era o durere pe care o simțeam adâncă, angoasantă și se manifesta prin tremur și o senzație de vomă. Mult mai târziu apărea și durerea fizică, provocată uneori de lovituri, alteori de un instructaj milităresc (poziție de drepți, flotări…), iar de multe ori ea venea sub forma unei pedepse corporale, corecții din te miri ce motiv. Putea fi orice: ”De ce sunt papucii plini de noroi?!”; ”Ce-i cu negreala aia sub unghii?!”; ”De ce nu ai venit la ușă să mă întâmpini?!”. Pe multe dintre aceste corecții le primeam atunci când nu era beat, în perioadele de abținere, de ”beție uscată”, iar acestea erau dintre cele mai sălbatice.

Dacă plângeam sau mă răsuceam în timp ce el mă ținea și mă lovea, asta îi provoca și mai multă furie, care se dezlănțuia ca într-o nebunie de necontrolat. De aceea făceam eforturi mari să-mi sufoc plânsul, să-mi reprim durerea, iar în timp am ajuns să-l prefer beat, de multe ori era mai ușor așa. Îmi puteam da seama de când intra pe ușă ce va urma. Pot spune că știam chiar dinainte de a ajunge acasă. Se formase un pattern. Vechile răni de pe corpul meu trebuiau să se vindece, cât de cât, pentru a putea fi făcute altele noi. Nici nu mai făceam vreun efort să fiu exemplar, am înțeles rapid că ceea ce urmează să se întâmple este inevitabil. Ceea ce nu înțelegeam era de ce mi se întâmplă toate aceste lucruri. Încă de atunci, de la 8-9 ani am tradus o parte din ce trăiam ca fiind o consecință a faptului că nu sunt suficient de bun. Suficient de bun copil, suficient de bun fiu, suficient de bun elev, acest lucru combinat cu un sentiment de insecuritate și abandon vechi de când mă știu mi-au condiționat apariția unor frici la care a trebuit să lucrez ani de zile.

 

Pot spune că primele mele amintiri sunt strâns legate de abuz, violență și alcool. Majoritatea stărilor mele emoționale erau date de frică și abandon. Prima amintire cu tata cred că e de pe vremea când aveam în jur de 4-5 ani. Este o experiență legată de felul în care mă făcea să mă simt și s-a petrecut undeva la bunici, cred că în casa bătrânească. Știu că stăteam pe genunchii tatălui meu și mă jucam cu fumul care ieșea din țigara pe care o ținea între buze. Cu mișcări rapide de mână, dădeam fumul într-o parte și în alta, îmi plăcea să-l văd risipindu-se. La un moment dat, din această joacă, l-am lovit cu palma peste față. Țin minte și acum ce am simțit. Era ca și cum totul se sfârșise. În acele momente, aș fi vrut să mă risipesc asemeni acelui fum de țigară. Am sărit de pe genunchii lui, dintr-un instinct de autoconservare și-l puteam observa cum se ridică de pe scaun cu o figură transfigurată de furie. Se făcea tot mai mare, părea un uriaș. Am împietrit. Corpul meu a paralizat și din acel moment nu am mai simțit decât o senzație de căldură care se prelungea, în jos, pe interiorul picioarelor, până spre tălpi. Făcusem pe mine de frică… Acestea sunt experiențe din care nu scapi fără urmări. De aici înveți frica, insecuritatea, inadecvarea și mai târziu furia, din care se vor trage comportamentele autodistructive.

 

Mai târziu bătăile au început să apară și să fie aplicate sistematic, cu precizie și chiar cu un oarecare meșteșug, numai de el și de mine știut. Cred că a fost singura formă de apropiere dintre mine și tatăl meu. Cel puțin din ce îmi aduc aminte. Dar atunci când mâna care ar trebui să mângâie, să aline și să protejeze, lovește și provoacă suferință, atunci ceva se rupe iremediabil. Atunci când nevoia de securitate și afecțiune este legată de durere și furie putem spune că drumul spre propriul sine devine unul anevoios, plin de căderi și recăderi, de vânătăi și julituri.

 

Îmi amintesc că nu loviturile de curea dureau cel mai tare. Uneori nu dura mult deloc. Ceea ce dăinuia, însă, era durearea emoțională și rușinea. Din momentul în care intra pe ușă, până la comanda de a mă dezbrăca pentru a primi ce ”merit” și mi se cuvine, frica era cel mai greu lucru de suportat. Așteptarea în teroare era mai grea decât bătaia însăși. Când începea această bătaie, realizez acum că nici eu, nici el nu mai gândeam. Totul se desfășura ca un ritual. Deși erau și dăți când durerea fizică era dublată, mai mult ca de obicei, de confuzie, regret, dezamăgire, neputință și atunci simțeai că durerea nu se va termina niciodată. În acele momente simțeai că nimic și nimeni din lumea asta nu va mai putea să-ți aducă vreodată alinarea.

 

Loviturile de curea erau întotdeauna suficient de puternice cât să lase limbi roșii de sânge, care se umflau și în câteva zile lăsau o dâră albastră-vineție, care nu dispărea complet decat după vreo două săptămâni, dacă li se oferea această șansă. Aceste răni se acopereau de coji lungi, care se rupeau la fiecare mișcare mai bruscă. Nu înțelegeam asta atunci, dar acele fâșii de durere și rușine de pe corpul meu erau, de fapt, semnele suferinței reprimate ale tatălui meu. Ca el sunt milioane de alți tați, mulți dintre ei, chiar în timpul în care voi citiți aceste rânduri, își lovesc cu bestialitate și o cruzime psihopată copiii, în încercarea disperată de a reprima propria lor suferință. E o experiență traumatizantă care se repetă la nesfârșit. La fel cum se întâmplă și în cazul consumului de alcool sau drog. Acești oameni nu sunt de condamnat, ei au nevoie de ajutor Acești oameni nu au nevoie de judecata și blamul nimănui. Le-a lipsit și lor iubirea și au nevoie de sprijin.

 

Furia și ura sunt stările care o leagă, într-un mod implacabil, pe victimă de agresor. După cum agresorul, în violența sa, este legat de propriul său călău. Singura cale e detașarea, iar primul pas este exprimarea durerii. E important să-ți dai voie să simți furia și indignarea față de comportamentul persoanei care le-a provocat, pentru ca aceste stări și resentimente să dispară și să nu mai fie transferate, plimbate de la o figură la alta care îți amintește de propria neputință.

 

Am stat șapte ani fără să-mi văd tatăl, fără să-i vorbesc, măcar. Am crezut că sunt bine și că în acest fel mă protejez. În acești șapte ani, înțeleg acum, am pus bazele procesului meu autodistructiv.

 

De fapt, cel mai tare m-a durut că nu am avut parte de iubirea tatălui meu. De aceea, viața mea, până la un punct, a fost un efort disperat de a mă apropia de el. Acolo unde nu era îl strigam, acolo unde nu se prezenta îl manifestam, acolo unde nu mă îndruma îl înlocuiam. Am făcut tot posibilul să-i simt iubirea, să o câștig. Am mers până într-acolo încât am devenit el. Și asta se întâmplă cu mulți copii adulți ai alcoolicilor.

 

E la îndemână să găsești vinovați, dar adevărul e că nu există vinovăție. Există doar durere și există negarea acestei dureri. Iar negarea înseamnă furie, tristețe și neputință. Iată deci, negarea nu este un mecanism specific doar dependenței sau alcoolismului, ea este o încercare de a supraviețui, un mecanism anterior oricărei forme de comportament autodistructiv. Negarea e suferința însăși reprimată cu brutalitate și lăsată la suprafață în doze mici, agonizante și terifiante. Negarea e durerea neexprimată, e răul cuprins în orice viață, în oricare dintre lumile posibile.

 

Cât privește găsirea unor ”vinovați fără vină”, am practicat acest lucru mult timp. Când eram copil mă întrebam unde este acest Dumnezeu despre care mi se vorbise atât de mult? Unde este această forță care ar putea să pună capăt fricii, durerii și de ce nu o face? Mă simțeam înșelat, trădat, încă odată neiubit și neimportant. Dar suferința îți ia ochii de la Dumnezeu. Am trăit revolta dată de neimplicarea unui Dumnezeu pe care îl vedeam doar prin ochii propriei mele dureri.

Am ajuns să cred că vedem doar prin ceea ce putem simți corect. Atunci când dreptul de a simți ne este luat, tot atunci pierdem și capacitatea de a vedea. Emoțiile sunt fereastra noastră către lume. Când această fereastră se închide, închisă ne rămâne lumea însăși și astfel începe suferința.

 

Cred cu tot ceea ce mă reprezintă (calități și defecte, trăire și învățătură, bucurie și durere) că vindecarea începe odată cu expresia celor mai adânci dureri emoționale și mai cred că această expresie a suferinței nu se petrece niciodată de la sine. Ea trebuie provocată și ghidată, într-un mod terapeutic, pentru a nu se mai repeta traumatizant, sub forma unor comportamente dăunătoare. De aceea sunt și îmi doresc să rămân în preajma dependenților care aleg viața, care își doresc să trăiască. De asemenea, este important pentru mine ca propria mea suferință să nu reprezinte un obstacol în a-i însoți pe alții în exprimarea suferinței lor. Gândiți-vă și voi la acest lucru atunci când vă doriți să ajutați. Gândiți-vă la părinții voștri, la partenerii voștri, la copiii voștri, știind că a ajuta poate însemna, de multe ori, a cere ajutorul. Uneori este nevoie de doliu, iar asta înseamnă mai mult decât lacrimi, e un travaliu, un proces cu etape foarte bine stabilite, care nu poate fi trecut oricum și cu orice preț.

 

Avem mare nevoie să fim împreună. Să facem orice ne propunem cu un puternic sentiment de apartenență. Tot împreună reușim și în tratarea celor mai dureroase răni. Nimeni nu a reușit, cu adevărat, de unul singur, cu atât mai mult cu cât vorbim despre o problemă care pornește dintr-un profund sentiment de izolare, singurătate, deconectare și care duce spre o și mai mare alienare cu fiecare episod de consum. Toate acestea și mult mai mult de atât reprezintă trăirile prin care trece un dependent, iar dacă vidul existențial este condamnarea lui, atunci iubirea îi este salvarea.

 

Va urma…