Dintre toate formele pe care frica le imbraca, doar doua sunt cele pe care o fiinta umana le-ar putea manifesta, inca de la nastere. Frica de zgomote inalte si frica de inaltime. Acest lucru inseamna ca restul fricilor care ne ocupa mintea si sufletul, paralizandu-le, sunt raspunsuri invatate experiential la anumite situatii sau stimuli externi. Daca fricile noastre sunt, in mare parte, invatate inseamna ca cineva sau ceva ne-a invatat sa ne fie frica, iar in cele ce urmeaza intentionez sa vorbesc intocmai despre aceste raspunsuri invatate, ca expresie a neajutorarii, cu precadere, in dependenta.

”Mastile fricii”

Inainte sa devina aceasta forta paralizanta, care conditioneaza cognitii, emotii sau comportamente, frica a inceput prin a fi un sentiment generat de un stimul extern, un comportament sau o reactie a cuiva. De pilda, inainte de a exista frica de abandon, apare sentimentul de abandon; cel mai probabil, o persoana cu care te aflai intr-o relatie de referinta te-a facut sa te simti abandonat. Recurenta acestui sentiment, provocat si in alte momente ale vietii si chiar de comportamentele altor persoane, a dus la consolidarea unei frici care, de la un punct, a inceput sa se manifeste irrational si debilitant. Mai exact, daca sentimentul aflat la baza fricii aparea doar intr-o relatie de cauzalitate cu un comportament (ma simt abandonat, tradat, insuficient de bun, pentru ca am crescut mult timp fara a beneficia de prezenta fizica a unuia dintre parinti, sau mi s-a spus mereu ca nu voi reusi, ca nimic nu fac bine si nimic nu-mi iese cum trebuie); in cazul fricilor resimt, in mod spontan anxietatea, incordarea, stresul fara a mai exista situatia sau persoana a carei comportament mi-a declansat aceste stari. Creierul meu a inceput sa functioneze pe baza unui program invatat, fara a mai cantari, cu limpezime, situatia specifica in care se afla si daca detine, sau nu, resursele necesare pentru a-i face fata.

De aceea, atunci cand lucrez cu fricile unor persoane cu anumite dependente, frici care, nu de putine ori, se afla la baza intretinerii consumului, imi propun sa-i ajut sa-si identifice singuri sursa fiecarei frici resimtite. ”Cand m-am simtit pentru prima data in acest fel?”, ”Ce varsta aveam atunci?”, ”În raport cu cine am simtit in felul acesta?”, ”Ce anume m-a facut sa ma simt asa?”, ”Cum am procedat atunci?”, ”Ce anume m-a facut sa reactionez astfel?”, ”Cum altfel as proceda acum?”. Acestea sunt doar o parte dintre intrebarile care antreneaza intr-un travaliu de constientizare a faptului ca cea cu resursele de atunci este o alta persoana, comparativ cu cea din prezent, cu resursele de acum. Totul petrecandu-se (foarte important) dintr-o pozitie de observator.

In urma experientei personale a lucrului cu dependentele si a studiului sustinut din ultimii ani am ajuns sa cred si sa-i vad pe toti cei cu care lucrez sau interactionez ca persoane care au facut tot ce au stiut mai bine, cu ceea ce au invatat pana intr-un anumit moment al vietii lor. Ceea ce vreau sa spun este ca fiecare dintre noi am reactionat la viata in cel mai bun mod cu putinta in care am fi putut reactiona, cu ceea ce stiam atunci, din experientele si invataturile anterioare. Totul pentru a putea supravietui. Pana si consumul de alcool, droguri sau orice alta dependenta a aparut, la un moment dat, ca o solutie viabila (poate singura in acele situatii) la o problema pentru care nu se putea dezvolta, atunci, o alta rezolvare.

Am experienta lucrului si contactului direct, aproape zilnic, cu persoane dependente, care imi confirma ca in clipa in care aceasta constientizare este facuta, dispare un sentiment secundar si debilitant de vinovatie, folosit ca mecanism. Pana atunci, acest sentiment nu a facut altceva decat sa impiedice integrarea experientelor trecute din viata individului, ingreunand, astfel, sau chiar blocand procesul de recuperare. Din acest motiv obiectivul meu, in astfel de interventii, nu mai este de mult unul de eliminare, inlaturare sau ”distrugere” a unor frici sau sentimente negative puternice, ci mai degraba integrarea lor in omul nou, care are posibilitatea sa creasca in procesul terapeutic, suficient cat sa faca loc atat starilor pozitive, cat si celor negative; atat amintirilor placute, cat si neplacute; atat bucuriei, dar si durerii. Pentru ca toate dau valoare si toate vorbesc despre cat de viu este acel individ care le traieste.

Despre teroare si aparare

O familie in care exista consum de alcool, drog sau joc de noroc este o familie care traieste intr-un ”regim de teroare”. Aici nu se aplica regulile dintr-o familie functionala. Aici se petrece o dislocare de roluri, in care fiecare membru al familiei face eforturi disperate pentru a supravietui.

Intr-o familie unde exista o persoana dependenta, dependenta acesteia polarizeaza energiile casei si transmite teama catre toti membrii familiei. Acestia din urma simt amenintarea si, in consecinta, dezvolta aparari menite sa reduca anxietatea pentru a se putea adapta la acest climat in care exista abuz fizic si emotional. Dintre toti, insa, poate cel care se apara cu cea mai mare incrancenare este chiar persoana dependenta. Prima lui aparare, de altfel, la confruntarea cu durerea, a fost intocmai consumul. El este pacientul identificat, dar nu este singurul bolnav din acea familie. Este, poate, simptomul cel mai evident al disfunctionalitatii si suferintei profunde, ca si cadru in care acea familie activeaza, fara sa realizeze, de foarte mult timp.

O alta forma de negare a suferintei, a neputintei, des asociata cu dependentele, este furia. Furia ca o rana deschisa prin care vorbeste durerea din interior. Furia este si ea o aparare a celui care simte durere si care nu poate, nu stie sau nu este lasat sa o exprime. Aproape ca nu s-a intamplat sa am de-a face cu o persoana dependenta, fara sa simt sau sa vad furia, in diferitele ei grade de manifestare.

Am invatat sa privesc furia ca mecanism de aparare fata de suferinta emotionala si/ sau fizica, sa ii iau energia si apoi sa o folosesc ca resursa pentru schimbare si crestere. Aceasta transformare este posibila cu orice experienta care are la baza suferinta, cu toate expresiile ei de neajutorare: fuga, grandomania, negarea, proiectia, intelectualizarea si toate celelalte aparari folosite de o persoana in astfel de situatii. De retinut ca motivele acestor aparari stau in feluritele tipuri de frici, reale sau imaginate.

In urma cu aproape trei luni, am inceput o munca de documentare, culegere de informatii si experiente, privind mecanismele de aparare si modul in care ele sunt folosite pentru a reduce sau anula efectele neplacute ale unor amenintari percepute. Bineinteles ca preocuparea mea pentru aceste procese psihice inconstiente se leaga de manifestarea lor in cadrul diferitelor dependente. Ma intereseaza, inainte de toate, eficienta pe care o au in intretinerea consumului sau asigurarea confortului in perioada de consum, dar si obstacolele pe care le-ar putea reprezenta in procesul de recuperare. Și in acest caz, concluzia de pana acum, in ceea ce priveste abordarea terapeutica indicata, pare sa duca mai mult spre constientizare si nu spre o destructurare a acestor mecanisme. Apararile fiind moduri de raspuns la anumite pericole, din cadrul unui ”regim al terorii”, dupa cum spuneam mai devreme, eforturile trebuie indreptate spre constientizare si reducerea terorii, diminuandu-se, astfel, necesitatea apararii.

Cert este ca o ”distrugere” a acestor aparari pentru a produce schimbare pare sa fie un demers ineficient, chiar imposibil, mai ales daca tinem cont de multitudinea formelor de aparare deja clasificate si definite in lucrari de specialitate (DSM, Vocabularul psihanalizei), numarul lor fiind in continua crestere. Mai mult, in lucrarile psihanalistilor, de la Anna Freud si pana in prezent, exista multi teoreticieni ai apararilor, printre care unii ca Vaillant sau Widlocher, care afirma ca ”ar exista tot atatea aparari cat ne permite imaginatia sa inventariem”. Ceea ce vreau sa subliniez este ca mintea noastra va cauta si va folosi, in permanenta, noi procedee, strategii de a se adapta sau de a face fata suferintei; pana la urma, pentru a supravietui, chiar si prin fuga sau confruntare maladaptativa , chiar si cu riscul aparitiei unor comportamente autodistructive. De aceea, inca o data spun ca, si in acest caz, obiectivul unei terapii eficiente trebuie sa mearga spre cauza care a facut necesara o aparare inversunata.

Despre negare sau refuzul confruntarii

Daca tot am pomenit de apararile inversunate, voi zabovi putin asupra celei mai puternice dintre ele, mai ales atunci cand vine vorba de comportamentul dependent. Ma refer, desigur, la negare.

La fel ca toate celelalte aparari, motivele negarii se ragasesc tot in temeri invatate (de respingere, de abandon, de esec etc.). Negarea, ca parte a refuzului de confruntare cu realitatea, plaseaza persoana intr-o situatie atat de ingrata, facand-o chiar insuportabila pentru cei din jur. Cei care utilizeaza negarea, in alcoolism, de pilda, sunt vazuti de catre apropiati ca niste persoane de-a dreptul mincinoase sau cu tendinte spre exagerare.

As dori, aici, sa fac o diferentiere foarte clara. Atunci cand persoana neaga realitatea, in mod defensiv, aceasta actiune nu se afla in controlul constient, ea crede si traieste in distorsiune ca si cand ar fi adevarata. Motivul este unul lesne de inteles. Orice alt raspuns, in acel moment (”am o problema”, ”sunt alcoolic”, ”am nevoie de ajutor”, ”sunt neputincios, bolnav” etc.) ar fi prea dureros, prea nelinistitor, creand un disconfort si un stres fata de care nu are, momentan, instrumentele necesare spre a le face fata. Și aici, refuzul pare a fi singura optiune de care creierul dispune. Va fi nevoie de un cutremur si o suferinta resimtita mult mai mare pentru a putea iesi din acest mecanism.

Indiferent de frici sau de alte expresii ale neputintei noastre. Indiferent de ”regimul de teroare” in cadrul caruia am cautat, fiecare dintre noi, cele mai corecte, eficiente si mature aparari de care am fost capabili, un lucru este clar. La suferinta exista un singur raspuns sanatos, iar acela se inscrie intr-un proces terapeutic care presupune schimbari majore in toate aspectele vietii. Exista mai multa suferinta decat am putea crede pentru ca exista si foarte multe forme de negare a acestei suferinte. Fapt care ajunge sa genereze alte stari bolnavicioase, a caror sursa reala este adesea ignorata si, astfel, netratata. Acesta este motivul pentru care simt si cred ca este nevoie de mai multa educatie si informare atunci cand vorbim de boli mintale, suferinta si manifestarea ei prin comportamente compulsive, autodistructive. De aceea urmaresc, apreciez si consider salutar orice demers care se inscrie in aceasta tendinta.

Va urma…

Autor – Ovidiu CAPĂTĂ

Lasă un răspuns