Alcoolismul este interpretat drept o rupere de spiritualitate, dar în același timp, biserica îi vede pe cei dependenți de alcool ca pe niște oameni încercați, care caută mântuirea și sunt supuși alcoolului. Preotul Constantin Necula, Președintele Asociației „Crucea Albastră”, România, vorbește în interviul de mai jos despre cauzele, efectele și soluțiile pentru alcoolism, din perspectivă religioasă.

Cum vă explicați apariția alcoolismului, care este originea sa  spirituală?

Cred că avem de a face cu o disfuncție spirituală. Alcoolismul, ca orice declasare a echilibrului uman, nu are origini spirituale ci tocmai ruperi de spiritualitate nasc altfel de sete decât cea după Dumnezeu. Ce știu precis este că le este foarte greu specialiștilor să identifice cauzele alcoolismului. Dacă vreți e un complex de dureri care izbucnesc la suprafață. Experiența mea personală a identificat o sumă de cauze, parte ținând de fracturi ale sufletului, parte de biotopul vieții cotidiene. Izolări și însingurări nerodnice, tensiuni economice sau sufletești, fisuri ale voinței sau disfuncții de comunicare, lovituri ale vieții sau înrederi absurde și alte sute de obturări ale verticalității umane. O mare lipsă de iubire și înțelegere. Uneori a dependentului cu sine.

Medicii insistă asupra faptului că alcoolismul nu este o simplă neputinta, un viciu, ci este o adevarată boală. Care este părerea bisericii vis a vis de acești oameni, dependenți de alcool?

Chiar dacă în anul 1953 OMS a declarat alcoolismul ca boală și apoi l-a impus ca atare în literatura de specialitate, cercetările recente nu mai insistă asupra acestui aspect. Cred că e și o atitudine de conservare în ce privește fondul economic al problemei, gândiți-vă ce ar însmena să pensionăm de boală toți alcoolicii, ce relevanță ar mai avea efortul nostru de recuperare a lor în plan social, familial ori duhovnicesc. Alcoolismul, ca tot ceea ce înseamnă complex de disfuncții- sufletești și trupești, nu poate fi etichetat simplist ori înghesuit într-o definiție monodirecționată. Biserica vede alcoolicii ca oameni încercați, care caută mântuirea și sunt supuși ispitei alcoolului. Dependența lor este privită ca păcat, fără ca prin aceasta să fie diminuată demnitatea lor umană sau posibilitatea mântuirii lor, care ține de Harul și Mila lui Dumnezeu. Sunt subiect pentru rugăciunea particulară a preotului și comunitară a comunității bisericești. O spun în cunoștință de cauză, știind cât de mult face rugăciunea și redescoperirea lui Dumnezeu în procesul recuperării alcoolicului. El este fratele, ori sora, credincioșilor din biserică. Uneori nu ne place să-i vedem, mirosul ori prezența lor fizică nu ne convin, dar ei sunt cu noi, în Liturghiile Bisericii, în spovedaniile celor care-i iubesc și susipină dureros, neștiind ce să mai facă pentru ei, pentru vindecarea lor, pentru așezarea lor în normalitatea familiei, a dragostei celor ce-i iubesc.

Se mai poate spune atunci că alcoolicul are voință?

Ea este diminuată, dar e acolo. Alcoolismul nu demontează chipul slavei lui Dumnezeu din om ci doar îl afectează, ruginind pârghiile care mișcă voința spre Dumnezeu. Unii dintre alcoolici fac eforturi de voință extrem de mari pentru a fi recuperați, alții caută ajutor, alții se complac în drama lor, nu o dată transformată în tragedie. Pentru că ei nu sunt singuri în demersul vieții lor. Când cad, rănesc pe toți din jur. Când se ridică, la fel, bucură toată lumea din jur. Fără să exagerez, bucură cosmosul întreg.

Care este rolul familiei în această ecuație? Când contribuie familia la întreținerea acestui fenomen?

În căderea alcoolicului, un rol dureros. În restaurarea sa, un rol dureros. Cine crede că familia nu suferă din astfel de distrugeri de viață se înțeală. Familia joacă un rol de co-dependență de atitudinea alcoolicului. Cea mai gravă culpă a familiei este acceptarea vinovată, mai ales din rușine socială, a stării de fapt. Îndemn familia să reacționeze. Fără violență și cuvinte multe, în fond vorba multă sărăcia…iubirii, fără să mai accepte comportamentele acestea care derutează familiile. De mii de ori m-am întristat de ideea că oamenii nu reacționează din interese legate de pacea familiei. Cum poate fi pace cu un om chinuit de războiul unei patimi? Sunt femei care spun că nu reacționează pentru că au nevoie copiii de un tată. De acord, în principiu, dar practic numai model nu este un om deformat de alcool. Cereți ajutor, nu mai admiteți să fiți tratați ca niște anexe ale alcoolismului. Nu există o soluție magică a scoaterii din alcoolism. Dragostea față de omul băutor începe în momentul când îl ajuți să-și vadă căderea. Nu acceptați ca normalitate ruperea alcoolicului de valorile care v-au făcut să-l iubiți, nu încercați singuri să-l vindecați. Personal, în ani de muncă în contextul fenomenului, am învățat că intervenția în echipă este singura cu sorți de izbândă.

De fapt, care ar trebui să fie atitudinea corectă, sănătoasă, pentru a  fi de un real folos persoanei alcoolice?

În primul rând informarea corectă asupra fenomenului. Nu-i de zâmbit subțire la consumul de alcool, nici de lăsat garda jos. Apoi este foarte important să protejați alcoolicul de propriile căderi, identificând corect motivele și contextele dependenței sale. Nici un alcoolic nu se vindecă singur. Cereți ajutor oamenilor care se pricep cu adevărat. Medicul de familie și preotul duhovnic, unde acesta există, sunt primele zale de rezistență într-un lanț al recuperării alcoolicului. Tendința de a pedepsi ultimativ, amenințând fără conținut ori certând persoana fără încetare, nu fac decât să sporească presiunea și tensiunea care a dus la căderea în dependență. Apoi trebuie răbdare. Un soi de răbdare activă, în care aștepți rezultatul terapiei dar conlucrezi cu alcoolicul și terapeutul. Știu că e greu și pare teorie ce spun, dar este singura posibilitate să ajutați conștient. În nici un caz terapia nu se face prin cârpeli edicamentoase ori la plesneală.

Ce trebuie să facă preotul pentru a-l ajuta pe om să își învingă patima beției?

Preotul, ca orice specialist implicat, trebuie să cunoască fenomenul în amănunțime. Să se mențină el însuși departe de consumul de alcool și, pe cât posibil, să postească neconsumând alcool, dedicând efortul acesta celor care consumă prea mult. Rugăciunea de însoțire a alcoolicului este una, a te ruga cu el, alta. A te ruga pentru el dimpreună cu familia ori comunitatea este alta. E datoria ta de preot să-i spui că greșește, fără a-l însătăni pentru aceasta, căutând momentul lui de pocăință în care să-i propui mijloacele specifice de terapie și restaurare umană. În contextul muncii la „Crucea Albastră” (CARO) le datorez beneficiarilor noștri cultura în domeniu. Ei m-au învățat să nu judec păcatul, să nu-i jignesc pe cei în nevoi și să dezvolt o cultură a comunicării adevărului Evangheliei specific domeniului. Parte din rezultatele pozitive ale CARO se datorează muncii unui coleg preot, Pr. Valentin Delcă, dispus să-i ajute, să-i asculte și să le povestească despre Dumnezeu. E un efort de cordialitate și respect. Reciproc.

Există anumiți sfinți care sunt de ajutor celor care se luptă cu alcoolul?

Toți sfinții sunt în ajutorul lor. Mai mult, Dumnezeu Însuși iubește pe alcoolic și-l sprijină când vrea să se izbăvească din robia păcatului. Nu avem sfinți specializați în combaterea alcoolismului. Ei ne sunt dăruiți de Dumnezeu ca mijlocitori rugăciunilor și eforturilor noastre de mântuire. Fiecare dintre noi avem evlavie la unul sau altul sau la foarte mulți din acești minunați „colegi de mântuire”. N-aș vrea să cădem în idolatrizări ieftine, care ne pasc dese ori, să punem pe fișa postului unuia sau altuia dintre sfinți vindecarea vreunei patimi sau alteia. Cuminți, ne stau alături. Știu că sunt duhovnici care indică unul sau altul din Acatiste ori cutare sau cutare rugăciune. Perosnal cred că postul și rugăciunea sunt mijloace ferme de ajutrare dar ele trebuie completate cu munca în echipă, cu oameni dedicați ajutorării alcoolicului.

Încă există controverse, la nivel medical, asupra existenței unei gene a alcoolismului. Pe de altă parte, în Cărarea Împărăției, Părintele Arsenie Boca vorbește despre păcatele care se moștenesc în neam, de la o generație la alta. Dumneavoastră ce părere aveți?

Personal cred că omul este ființă educabilă. Că ascunderea după „genetică” a unor căderi înseamnă o formă de diluare a responsabilității, un fel de aruncare a vinei asupra lui Dumnezeu. Părinții Bisericii, și Părintele Arsenie nu face opinie separată, arată că mântuirea- procesul educațional cel mai de preț, este un dar al lui Dumnezeu dar și o încordare persoanală. Ce spune Părintele trebuie înțeles ca un semnal de alarmă asupra generațiilor care se maturizează că este nevoie de atenție, că tot ceea ce lucrăm acum împotriva voii lui Dumnezeu nu afectează doar persoana noastră ci tot ce însemană fondul genetic al neamului. Omul nu este o insulă singuratică ci un continent din care se desprind frumusețile altor continente. Eu cred, repet, în forța regeneratoare a educației în duhul lui Dumnezeu. Educație fundamentată pe lucrarea Duhului Sfânt prin Tainele Bisericii: Botez, Mirungere, Împărtășire, Spovedanie, Cununie, Maslu și Preoție, care naște și face vii aceste Taine în mijlocul poporului mai mult sau mai puțin credincios.

Care considerați că sunt pașii transformării unui alcoolic într-o persoană sănătoasă?

Conștientizare, căutarea vindecării, aflarea terapeutului, răbdare, curaj, curaj, curaj. Medicamentul de bază rămâne iubirea, care toate le rabdă și toate le depășește, puterea fiind născută tocmai din recunoașterea slăbiciunii.
Nu există vindecare desăvârșită de nici un păcat, să ne înțelegem. Eu remarc că folosim cuvinte prea neutre pentru finalizarea câte unui proces de restaurare a omului. Omul nu e un produs final ci un proces continuu, un subiect nealineat al iubirii lui Dumnezeu. Cei care au trecut prin dependență știu ce zic, e o teamă care-i însoțește mereu, multă vreme și o disciplină continuă. Fără glumițe de grup- hai, numai o bere…Fără nici o clipă de batjocorire a efortului făcut de ceilalți pentru tine. Devin niște curajoși timizi, fragili și puternici deopotrivă, fie că vorbim de bărbați sau de femei. Sunt niște oameni minunați, plini de atenție și foarte deschiși să ajute.

Ce recomandări practice aveți pentru aceste persoane?

În primul rând să ceară ajutor, să nu se rușineze sau încăpățâneze. De obicei nu o fac de bunăvoie. Evitați multe neplăceri personale, ca să nu mai spun ale celor pe care-i iubiți, dacă renunțați la platoșa suficienței. Noi vă vedem, ne doare cum vă ascundeți alcoolismul în orgolii stupide. Apoi puneți-vă nădejdea, chiar când nu o aveți, în Dumnezeu nu în oameni, știind însă că Dumnezeu lucrează prin oameni. Uitați-vă mai des în ochii copiilor voștri, pentru pacea lor nici un efort nu e prea mare.

Poate fi tratat alcoolismul?

Nimeni nu tratează alcoolismul. Ci alcoolicul. Din nefericire, alcoolul, sursă de venit la bugetul de stat, ca și jocurile de noroc, dependențe imorale, este „protejat de lege”. Ne complacem într-un joc periculos, care ucide din culpă suflete. Dacă am vrea cu adevărat să refacem starea de sănătate a unui popor de aici ar trebui să începem, de la identificarea consumurilor care rup voința omului, îl înrobesc și-l transformă în dependent. Deci da, alcoolismul se tratează prin voință politică, prin politici sociale. Până atunci, tratăm alcoolicul.

Lasă un răspuns